Ah, hormoni blestemati.
Simt ca innebunesc. Parca fiecare particica din mine il vrea, il cere, il doreste, il asteapta. Si el... se lasa asteptat. Stie ca mi-e dor de el, asa ca nu mai apare nici in vise. Ma lasa sa ma innec in propria asteptare. Ah, asteptarea, n-o mai suport. Simt ca turbez.
Vreau sa vina, sa ma ia in brate, sa ma sarute, sa ma intinda pe pat, sa ma dezbrace, sa ia de pe mine fiecare obiect vestimentar ce ma acopera, si apoi sa ma sarute iar, si iar si iar, sa ma mangaie, sa ma stranga de par si sa ma futa. Sa ma futa tare. Sa-l simt in mine, sa-l simt cum ma poseda.
Ah, hormoni blestemati. Stau si astept. Astept, si astept, si astept. Oare mai merita asteptarea, sau... NU! BA DA! MERITA! Iubirea merita orice sacrifiu. Iubirea merita tot. Sau... poate nu merita nimic... Poate aduce doar multa multa suferinta... Da, asa e, aduce multa suferinta, dar e atat de frumoasa incat merita oricate lacrimi. Da, asa e! Iubirea merita tot! El merita tot.
Dar... hormonii? Il vreau pe el, dar poate n-ar mai trebui sa-l astept... Ba NU! O sa-l astept... Si poate pana vine, o sa aflu si de ce l-am asteptat.

Ah, hormoni blestemati!